Turism

Istoria zonei

În Evul mediu, aşezarea a fost influenţată în dezvoltarea sa de comerţul cu produse agricole, fiind situată la întretăierea drumurilor comerciale ce coborau de-a lungul Oltului cu cele ce urmau linia de demarcaţie dintre deal şi câmpie de la vest la est.

Etimologia numelui Caracal este în aşa fel explicată încât ea devine istorie ca semn al vieţii între Antichitatea romană şi începuturile statale româneşti din Evul mediu.

O teorie bazată pe apropierea în formă a oiconimului cu numele împăratului Marcus Aurelius Antoninus Caracalla presupune întemeierea aşezării în jurul anului 215 d.Hr., cu ocazia expediţiei pe care acesta o face la Romula împotriva goţilor. O a doua ipoteză, susţinută de Al. Densuşianu, se referă la originea cumanică (Kara-Kale – cetate neagră, sau turn negru) a numelui Caracal.

Originea latină a numelui Caracal este susţinută de preotul Dumitru Bălaşa care a afirmat că numele popular al aşezării era Căracăl, iar cetăţenii lui se numeau „cărăcăleni“ şi că vechiul târg aşezat pe marele drum carpato-trans-danubian îşi trage cu probabilitate numele de la meşterii în confecţionatul mintenelor de lână (caracalla, -ae şi caracallis, -is – în latineşte înseamnă haină de lână cu mâneci şi glugă, minor sau major), pe care le vindeau în special călătorilor ce urcau spre Sarmisegetusa, pe vreme geroasă.

Acest fel de îmbrăcăminte s-a vândut în târgul numit Căracăl din Antichitate până în anii 1935-1936. Documentar, localitatea apare menţionată pentru prima dată, într-un hrisov din 17 noiembrie 1538, prin care Radu vodă Paisie îi dăruieşte lui Radu mare clucer două moşii şi anume Siliştea Bistreţ şi a treia parte din Poiana Urâţii pe care domnitorul le avea cumpărate de la jupâniţa Marga din Caracal, pentru 30.000 de asprii. Caracalul a fost moşie a boierilor Craioveşti şi Brâncoveni, jupâniţa Marga fiind soră bună după mamă cu domnitorul Neagoe Basarab şi fiică a lui Pârvu I Craiovescu. Satul Caracal făcea parte din zestrea acestei jupâniţe. A fost căsătorită cu Marcea, mare postelnic şi a avut doi fii, pe Vlăsan şi pe Matei ban.

Un document din 6 februarie 1580 menţionează că Radu Vodă Călugărul cumpără de la jupâniţa Marga din Caracal satul Fălcoii cu 35.000 asprii (este vorba despre fata lui Matei din Caracal, nepoata Margăi cea bătrână).

În 1587, la 30 august, aceeaşi jupâniţă Marga, fiica lui Matei din Caracal şi soţie a lui Ivan postelnic, lasă jumătate din Caracal şi din sate cu ţigani, mânăstirii Glavacioc.

Aşezarea apare ca centru comercial al zonei, caracter pe care îl păstrează şi mai târziu.
Dezvoltarea social-economică de la sfârşitul secolului al XVI-lea, a determinat importante transformări. La Caracal, se ţinea anual un bâlci şi săptămânal un targ în zona de Nord a oraşului, numită Târgul Vechi.
Într-un document din 18 ianuarie 1569 Mihnea voievod dă o carte pentru satul Voinigeşti, scrisă de un anume Gheorghe, în Scaunul Caracăl. În acelaşi an, la 9 septembrie, domnitorul dă un alt hrisov pentru satul Rădineşti, scris „în mijlocul Caracalului.“

Aceste documente scot în evidenţă rolul important pe care Caracalul îl avea în zona Olteniei. Este posibil să fi existat aici o curte boierească a boierilor Craioveşti, având în vedere descendenţa Margăi cea bătrână.

Menţiunile despre Caracal se înmulţesc din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Domnitorul Mihai Viteazul alege să îşi facă reşedinţă la Caracal, în judeţul Romanaţi, unde stăpânea un domeniu format din 23 de sate cu moşiile lor. Aceste sate apar menţionate în hrisovul dat la Târgovişte pe 6 septembrie 1598, majoritatea situate la sud de Caracal: Fărcaşul, Slăveni, Gostavăţu, Băbiciu, Scărişoara, Rusăneşti, Siliştea Crăceştii Dracului, Cilieni, Tia, Iliceni, Plăviceni, Siliştioara, Vişina, Cruşovul, Studina de Jos, Studina Mare, Studiniţa, Frăsinetul de Jos, Frăsinetul de Sus, Vlădila, Deveselu, Redea şi Comanca.

Pentru administrarea acestor moşii domnitorul a ridicat Curtea domnească din Caracal, în jurul anului 1597, unde stătea o parte din an. Aici Mihai Viteazul a emis o serie de documente, care au ca formula de încheiere „dat la curtea mea domnească din Caracal.“ Dintre documentele emise la Caracal amintim pe cel din 19 septembrie 1598 prin care întăreşte unui oarecare Bălan mai multe părţi de moşii cumpărate din satul Rădineşti.

Curtea domnească cuprindea edificii laice şi clericale, clădiri anexe, turnul de observaţie, biserica şi clopotniţa. Era înconjurată de un parapet de lemn care a fost înlocuit mai târziu. La 10 septembrie 1598, pornind din tabăra de la Caracal, Mihai Viteazul a trecut Dunărea şi a atacat trupele turceşti din răsărit, la Nicopole, unde după cum afirma într-un memoriu personal „mi-a fost ucis calu alb sub mine şi am fost rănit într-o spată.“ Este evident rolul administrativ şi strategic pe care îl avea Curtea domnească din Caracal fapt pentru care domnitorii Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu au refăcut-o.

Primul document care dovedeşte statutul de oraş al Caracalului este cel din 26 februarie 1627, în care apar ca martori pentru satul Studina „negustori şi orăşeni … jupan Caranica, jupan Iacomi, Iuvan negustoriul, Dumitru Grecu, Stan şi Căzan pârcălabi, Jiţea judeţul cu 12 pârgari din Căracal (sic) şi Măican“. Acest act a fost scris în casa „unchiaşului Badea din Caracal.“

Consideraţia de orăşeni pentru aceşti locuitoriai Caracalului nu putea fi decât o reflectare a poziţiei aşezării în anii de început ai secolului XVII.

Călătorii străini care au trecut prin Caracal, au rămas impresionaţi de curtea şi biserica domnească din reşedinţa judeţului Romanaţi. De asemenea, importanţa ecomomică a aşezării este reliefată în menţiunile călătorului străin Deodado. Acesta aminteşte „pe la 1640 la târgul ce se ţinea miercurea la Caracal veneau mulţi negustori străini şi se vindea un mare numar de vite“. Aceeaşi observaţie găsim şi la episcopul catolic Petre Bogdan Baksic care, trecând prin oraşul Caracal, precizează că „se văd vechile case ale domnului Mihai, acela care a purtat război cu sultanul, dar toate sunt ruinate în afară de biserică, acum încă în bună stare. Acest oraş este aşezat într-o mică vâlcea şi este înconjurat tot de câmpii şi păduri. În fiecare miercuri se ţine aici târg şi vin mulţi negustori catolici şi se vinde un mare număr de vite, ca şi la Craiova.“

Paul de Alep, trecând prin Oltenia în 1657 descrie cum a ajuns la „un târg mare numit Caracal, unde se afla un mare castel zidit de Mateiu Voievod, puţin înainte de a muri şi înconjurat de ziduri de lemn cuprizând o vie întinsă şi o biserică de piatră la care duce o cărare deschisă (ce porneşte) de la case.“ La sfârşitul secolului XVIII, Caracalul prezenta acelaşi interes de mai înainte pentru aceleaşi case domneşti şi rosturi în comerţul intern şi internaţional.

Stolnicul Constantin Cantacuzino înscrie în anul 1700 castelul domnesc pe harta sa, publicată de Anton Maria del Chiaro în cartea Istoria delle moderne revoluzzioni della Valachia tipărită la Veneţia în 1718.

În Condica domnitorului Constantin Brâncoveanu se precizează că în 1703, martie 15, “100 taleri s-au dat lui Pârvu logofăt Fărcăşanu, pentru lucrul caselor domneşti din Caracal“, fapt ce dovedeşte importanţa pe care domnitorii Ţării Româneşti o acordau Curţii Domneşti din reşedinţa Romanaţilor.

În urma păcii de la Passarovitz din 1718, Oltenia până la Olt intra sub stăpânire austriacă. S-a hotărât să se realizeze o hartă amănunţită a provinciei ocupate. Comandantul trupelor imperiale din Transilvania, Contele Stainville, a însărcinat cu această lucrare pe căpitanul Friederich Schwantz. Această hartă realizată între anii 1720 – 1722 cuprindea pe lângă Oltenia şi mici părţi din Transilvania, Bulgaria, Muntenia, Banat şi Serbia. Această hartă a fost completată cu stemele tuturor judeţelor din Oltenia de către inginerul locotenent Berndt în 1723. Într-o statistică din 1722-1728, numită Conscripţia virmondiană, Caracalul este trecut în rândul târgurilor. Importante venituri erau obţinute din taxele vamale încasate în urma tranzacţiilor efectuate în piaţă şi pe tot teritoriul aşezării. In anul 1770 Frederich Wilhelm von Bauer, general în armata rusă, inginer şi topograf, trecând prin Ţările Române, a întocmit o lucrare cu privire la Oltenia în care a prezentat succint sate şi oraşe.

Despre Caracal, Bauer scrie că era „oraş şi reşedinţă domnească cu trei biserici , o căpitănie şi un târg aşezat într-o vale“.

Acest loc nu este altul decât centrul oraşului unde s-a desfăşurat încă de la înfiinţarea sa viaţa comercială cea mai intensă, cu prăvăliile negustorilor şi instituţiile oraşului.

Harta întocmită de Specht în 1790 (un prim plan al oraşului) îl arată, înconjurat de păduri şi de o poiană acoperită de vii care-i dau forma rotundă şi în care se vede răscrucea a numeroase drumuri comerciale.

O perioadă ştirile despre Caracal se răresc pentru ca în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea să aflăm că „Mihai vodă Şutu, dărui moşia oraşului Caracal, boierului Filipescu ca un lucru slobod ce era“. La rândul său banul Constantin Filipescu, va dărui în anul 1793 moşia lui de 14.000 de pogoane, oraşului, cu condiţia „…să o stăpânească orăşenii şi purtând grija cu a lor cheltuială pentru toate orânduielile atât ale bisericii trebuinţe cât şi ale şcolii, a se intemeia cu dascăl vrednic şi pururea în toată vremea“.

Analizând documentele şi relatările călătorilor străini despre Caracal, putem spune că de la sfârşitul secolului al XVII-lea începe să se facă simţită trecerea Caracalului de la târg la oraş, a cărui dezvoltare se va contura în secolele următoare.